2018-2019: Erotikonia

„Erosul e personajul principal al acestei expoziții care glisează între carnalitate și ideal, între voyeurism, diafan și ingenuu cu o ușurință de care doar marii artiști sunt capabili. Dezinvolt, dar rațional, jucându-se în și cu propria imaginație, dar luând cu el o întreagă istorie culturală, Ioan Aurel Mureșan răspunde și el, în Erotikonia, la o întrebare pusă de N. Steinhardt: „De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.” (vezi mai jos)

REFERINȚE CRITICE

1. Despre iubire și sens

Aurel Chiriac

„Ioan Aurel Mureșan are o calitate rar întâlnită la artiștii plastici contemporani – aceea de a reuși să își ascundă marile acumulări culturale în spatele talentului. Ceea ce pe alții i-ar crispa, el reușește cu dezinvoltură. Se joacă în și cu istoria artei, în și cu istoria ideilor cu o nonșalanță care amestecă certitudini și obsesii, esențialități și ostentații, finețe psihologică și singurătăți ideatice. Fiecare lucrare de-a sa este, de fapt, un recurs la întreaga poveste a artelor vizuale. Identificarea acestui apel permanent la ce va fi fost face parte din farmecul oricărei referiri la opera lui Ioan Aurel Mureșan. Doar luând în considerare titlurile lucrărilor acestei expoziții realizezi că e vorba de un soi de legitimare culturală ca parte direct constitutivă a mesajului ei. Ciclul de Hetaire te trimite de la sculptura elină, până la Hetaira lui Pablo Picasso, La Belle jardinière te duce la lucrarea cu același nume a lui Max Ernst, Baigneuse, din nou la câteva picturi ale lui Picasso, Alte glasuri, alte încăperi e titlul romanului de debut al lui Truman Capote, Divanul persan te poartă de la Montaigne la Cantemir și Sadoveanu, ca să nu mai pomenim de faptul că Hure Thallo, într-un joc de cuvinte, ar putea fi tradus în limba română ca Primăvara prostituată, iar referința la Fântâna tinereții a lui Cranach cel Bătrân e făcută chiar de autor. Această aglomerare culturală, această abundență ar putea cădea ușor în demonstrativ, în manierism ideatic, dacă Ioan Aurel Mureșan nu ar avea capacitatea de a le plasa mereu în plan secund, de a le masca, de a le transforma în „umbre” ale spațiului pictural și în simple note de subsol ale unei poetici și a unei poietici profund individualizate. Altfel spus – e un joc de-a istoria artei, făcând artă pur și simplu. Folosesc termenul de joc (așa cum a fost definit de Huizinga) pentru că mi se pare foarte apropiat spiritului artistului: jocul înseamnă libertate, e altceva decât realitatea nudă și, mai cu seamă, pune lucrurile în ordine, creează ordinea, chiar dacă o ordine, cum face Ioan Aurel Mureșan, într-un spațiu al imaginarului. Această cochetărie cu ordinea culturală și cu structurile civilizatorii se transformă într-un spectacol vizual ușor identificabil: artistul știe cum să creeze, în fraze plastice perfect construite, ceea ce aș numi iluzii purificatoare. Scoaterea corpului feminin din grotescul animalității și (re)întoarcerea lui la dimensiunea Erosului nu înseamnă altceva decât contaminarea cu diafan a lumii.

Corp uman, năluciri, pulsiuni, imaginar, diafan, joc, reper: sunt concepte în absența cărora nu te poți apropia de arta lui I. A. Mureșan. Și-a botezat expoziția EROTIKONIA, vorbă compusă și cu o sferă semantică de tot largă, tocmai pentru că ambele cuvinte din care e formată vin cu înțelesuri – atât de dicționar, cât și culturale – foarte largi: Ἔρως – dorință, iubire și eἰκών – imagine, desen, reprezentare, figură, icoană (εικόνα), dar și închipuire, imaginație, nălucire, vedenie. „Forța imaginară a Erosului este atât de mare, încât ea structurează aproape toate formele simbolice ale culturii”, mărturisește artistul. Tocmai de aceea aceste ultime înțelesuri reprezintă lupta cu limita pe care el o duce, într-o încercare – și încrâncenată, și condescendentă uneori – de evadare din real, încercarea unui evazionist existențial care se trudește să se sustragă unui aici și acum prea cinic și prea golit de sens, lipsit de semnificații și acultural. Din lumi imaginate (pomenitul recurs constant la istoria artei) reușește să își construiască o lume în propriul imaginar. De fapt, își însușește ca pe un bun propriu imaginarul colectiv.

Pentru Ioan Aurel Mureșan corpul feminin are două calități arhetipale: dorință/dăruire (transformarea sexualității în Eros) și anularea instinctului morții, o limpede dimensiune antithanatică. Acestea, pictural, capătă un farmec al realului individual în niște vremuri în care încercăm să supraviețuim „deșertului realului însuși” (Jean Baudrillard). Nu ai cum să nu te întrebi ce sferă de semnificații mai poate avea azi reprezentarea corpului feminin când asaltul goliciunii de orice fel pare să fi câștigat definitiv bătălia. Nu intră aici în discuție moralitatea ori imoralitatea, ci cantitatea. Mai poartă cu el taine trupul feminin, mai are el un metalimbaj care să nu fi fost destructurat de o adevărată industrie a abandonului lasciv? Mai e el un interval între noi și oarece de dincolo de noi? Hetairele lui Ioan Aurel Mureșan sunt tocmai acest interval, acest punct de trecere spre altceva. Pictorul se înscrie în rândurile celor despre care vorbea, în Corpul ca obiect de artă, Henri-Pierre Jeudy, printre cei care stăruie în a „păstra enigma originară a corpului”, stăruință care „conține credința într-o scurtcircuitare mereu posibilă a stereotipurilor, permite menținerea iluziei unei deconstrucții a modelelor de interpretare prin întoarcerea pe ascuns a heterologiei culturale a imaginilor corpului. Corpul rămâne astfel soclul idealismului estetic”.

O viziune heteromorfă asupra corpului feminin propune și Ioan Aurel Mureșan. Același trup-substanță se poate „cristaliza” diferit, în funcție de caracteristicile plastice și culturale cu care îl încarci. De ce și-a ales pictorul ca temă principală hetairele? În greaca veche, ἑταίρα însemna „însoțitor”, „însoțitoare”. Astăzi le-am putea numi escorte, dar nu am acoperi în întregime înțelesul inițial. În Grecia antică ele nu ofereau doar plăceri trupești. Formau o clasă aparte, de femei educate, cultivate, putând purta o conversație de la egal la egal cu bărbații. Se pare că erau femei libere, care reușeau să se întrețină singure. Cum masculinul hetairoi era utilizat pentru grupuri de bărbați de elită care participau la celebrele simpozioane. Nici forma lui feminină nu poate desemna simple prostituate. E, până la urmă, o încercare vizuală de repunere în drepturi a corpului feminin, cu toate atributele acestuia, de la simplul spectacol vizual, trecând prin seducție și până în proximitatea revelației. Lucru defel simplu, câtă vreme ideologii aberante încearcă să îi răpească trupului, și în primului rând trupului feminin, nu atât misterul, cât mai cu seamă dimensiunea sacrală pe care l-a avut dintotdeauna. O dimensiune sacrală pe care se întemeiază, la rigoare, întreaga cultură.

Tot Henri-Pierre Jeudy nota: „Principiul universal al recunoașterii tuturor culturilor se susține de la referința până la suveranitatea corpului. […] Corpul a fost însărcinat cu reprezentarea conceptului de cultură. Servește drept « certificat de autenticitate »”. Ioan Aurel Mureșan se reîntoarce la sublim, la desăvârșire, la farmec, la vrajă, chiar dacă, aparent, doar într-un spațiu al imaginarului. Imaginarul erotic, cel stăpânit de Eros și nu (doar) de rădăcinile carnalității e fără de limite și cu deschideri către toate spațiile culturii; e chiar o zonă de trecere între profan și sacru, lucru pe care îl știm încă din Banchetul lui Platon: „Eros e ceva între muritor și ființă fără de moarte […] un mare daimon […]. Pentru că tot ce este daimonic se află între zeu și muritor”. Ioan Aurel Mureșan mizează – cu evidente reflexe psihanalitice – pe tradiția elină potrivit căreia Eros e forță motrice și germinativă, că el și naște, dar și duce mai departe lucrurile în această lume. Vizual, nimic nu îl exprimă mai concret, nu îi învolburează esențialitatea decât imaginea trupului feminin. Erosul e o putere „ce totul călăuzește”, un prim mișcător, o forță motrice, cum spuneam, plăsmuită evident după un model sexual. Erosul e cel care zămislește fără oprire în acel spațiu de tranziție între material și imaterial (astăzi îi spunem imaginar, grecii îl botezaseră suflet) în care apare frumusețea.

Privind atent lucrările care alcătuiesc Erotikonia pare că, în absența oricărei certitudini – nici nu par să-l intereseze pe artist certitudinile grunjoase, pământene, ci doar reflexele acestora în sfera celor care pot fi imaginate – semnificațiile propuse de Ioan Aurel Mureșan se ascund în câteva rânduri ale lui Vladimir Soloviov: „Misiunea lui Eros poate consta doar în a transmite nemurirea acelei părți din natura noastră care nu o posedă în sine, fiind în mod obișnuit absorbită de valul material al zămislirii și al morții.” Și așa intră în scenă cel de-al doilea termen al binomului, Thanatos. Dragonii din picturile lui Ioan Aurel Mureșan pot căpăta sufocant de multiple interpretări. În Fardul ca sărbătoare, ființa imaginată de artist aduce mai degrabă a grifon. Paznici ai lui Zeus sau purtători ai răului absolut? Capetele de balauri strivite reprezintă, în concepția creștină, biruința lui Hristos asupra răului și a morții. Biblic, apropierea dragonului/balaurului de trupul feminin (Mondragon, Rosa canina) capătă o rezonanță apocaliptică: „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naște” (Apocalipsa, 12, 4). Mai degrabă însă dragonii lui Ioan Aurel Mureșan au o ambivalență halucinatorie – sunt și semne thanatice, dar și principiu demiurgic, pe dragonii zburători încălecând Nemuritorii în drumul lor spre cer. Precum trupul feminin, îi putem bănui și pe ei ca fiind simboluri ale trecerii dinspre real către imaginar, dinspre pământean către celest, acel celest straniu, pur și amalgamat pe care ni-l propune pictorul. Sensurile de nălucire, vedenie din eikona sunt mai mult decât evidente aici.

Ar fi însă o imensă și de neiertat alunecare interpretativă să vedem în aceste tablouri doar încercarea de revalorizare a trupului feminin și a deschiderilor pe care acesta le poartă cu sine. Regăsim în ele și o fascinantă puritate a seducției – a seducției carnale, a seducției trupești fiindcă, în cele din urmă, de aici începe de fapt totul: la origine, frumusețea și farmecul sunt atribute ale obiectului sexual (Freud). Seria Voyeurism aduce un element compozițional cu puternice semnificații erotice: fereastra (toate tablourile au o rigoare extremă în organizarea compozițională, în succesiunea planurilor; și cadrul, fereastra, delimitarea mai multor spații independente în spațiul pictural e o constantă în lucrările care alcătuiesc Erotikonia). A privi prin fereastra care îți limitează privirea, care decupează lumea, un trup de femeie poate reprezenta zona cea mai de jos, zona vinovată a Erosului, dar în același timp accentuează dorința și senzația de neputință. Iar în imaginarul definit de pictor se înscrie astfel, ca un sunet secund, un alt imaginar, al celui bănuit că privește. De fapt, nu asta facem de la începuturi, tragem cu ochiul la ideea de bine, de frumos, fără a avea însă cu nici un prilej acces direct la ele? Nimic din ceea ce e uman nu ne e străin. Nici a păși spre sfințenie, nici a tânji după un trup de femeie-vedenie.

Compozițional desăvârșite, cum spuneam, picturile au o puternică forță expresivă născută dintr-un melanj fantezist, atât din punct de vedere stilistic, cât și simbolic. Tocmai din acest amestec, înșelător haotic – pentru că artistul lucrează cu structuri ideatice niciodată întâmplătoare – decurge singularitatea, unicitatea artei lui Ioan Aurel Mureșan. Din complexul simbolic utilizat nu poți disloca nimic fără a împuțina întregul. Imaginile doar par hibride, fără a și fi. Susținute de culorile permanente – mai cu seamă de roșul pompeian, care, la rândul său, mai adaugă un strat de imaginar la cele deja existente – simbolurile sunt ascunse și în același timp revelate în toate lucrările: flori fantastice, plante carnivore, animale (unele hibrizate), păsări stranii, umbre de viețuitoare fără trup, râuri, fundaluri alcătuite din dealuri, coline (care nu au doar un rol compozițional). Totul poate fi purtător de Eros sau parte a acestuia, totul modelează lumea imaginată de Ioan Aurel Mureșan. Stilul e un amestec aproape conceptualizat de stiluri, de la abstract la figurativ, de la simbolism la neoexpresionism, și cu trimiteri directe la street art.

Erosul e personajul principal al acestei expoziții care glisează între carnalitate și ideal, între voyeurism, diafan și ingenuu cu o ușurință de care doar marii artiști sunt capabili. Dezinvolt, dar rațional, jucându-se în și cu propria imaginație, dar luând cu el o întreagă istorie culturală, Ioan Aurel Mureșan răspunde și el, în Erotikonia, la o întrebare pusă de N. Steinhardt: „De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.” ”

(Despre iubire și sens. Ioan Aurel Mureșan, text apărut în catalogul Ioan Aurel Mureșan. Erotikonia, Expoziție de pictură /Festménykiállitás / Painting Exhibition, Muzeul Țării Crișurilor Oradea, 19.11.2019 – 02.02.2020)

2. Rrose_ikonia

Ramona Novicov

Desigur, toujours du Duchamp, toujour du Baudelaire. Lux, calm şi alunecare între planuri, lumi, ficţiuni. Pictat de un maestru al seducţiei şi, deopotrivă, de un fervent vizitator al Bibliotecii Babel, panopticum-ul debordând de erotism al lui Ioan Aurel Mureşan [1], pare, la o privire fugitivă, un nesfârşit epitalam. Dar corturile poveştilor Şeherezadei din Călătoriile magice ale ducelui d’Ivry au dispărut, cum dispărute sunt şi peisajele fulgurante ale Ultransilvaniei. Regăsim doar ideogramele Escortelor, prinse acum, asemenea unor caboşoane, într-o pictură cu totul alta decât tot ceea ce a precedat-o. Peisajele s-au risipit în vise despre peisaje, trupurile s-au transfigurat în vise despre iubire. Şi poate tocmai acest plan al nevăzutelor, ci doar visatelor iubiri, conferă substanţa poetică atât de intensă sarabandei de nimfe, hetaire, escorte, dame de companie, efemeride – tuturor acestor plăsmuiri care, cu oricâte eufemisme ar fi numite, nu au identitate, pentru că nu au chip, nu au privire. Cu o singură excepţie, căreia îi putem atribui un rol simbolic, absolut toate celelalte făpturi sunt reprezentate aprosopos, fără chip, aşa cum sunt sclavii. Nu au existenţă în sine, sunt doar însoţitoare, sunt fiinţe ale intervalului. Ele sunt nimfe, aşa cum le şi numeşte Pictorul, şi nu pot zbura decât în reverii sau în somn. Sunt prizonierele intervalului în care le este permis să se mişte, adică în vitrinele castelului lui Barbă-Albastră din cartierele felinarelor roşii. Lumea lor e o lume închisă, hortus closus cu cod de bare, uşi glisante de sticlă şi leduri stridente. Nu ni se spune nimic despre ele – sunt lăsate să fie, fiecare, apariţii misterioase, impredictibile, iar lumina amară, pudrată egal, asemenea făinii de orez pe chipul gheişelor, le face şi mai fantomatice, şi mai de neatins. Tiparele siluetelor, deşi par decupate cu bisturiul, imaginând un triplu d’après Cranach-Ingres-Matisse, devin câmpuri cromatice de o graţie inefabilă, ale căror penumbre sidefii, viorii, trandafirii, etalând game de ocruri de o incredibilă transparenţă, luminozitate şi delicateţe, evocă nudurile lui Bonnard sau Pallady. Împinsă spre limita reprezentării cromatice, o silueta profilată pe un totem e aproape evanescenţă pură.

Secvenţial, fetele sunt duse, aduse şi expuse pe un traseu închis, ce alunecă doar pe orizontala nevăzutelor vitrine. Nu ne este permis să păşim dincolo de prag: mirobolantul peep show e despărţit tranşant de noi, privitorii, de praguri tăioase din lame de oglinzi sparte sau garduri din plante ţepoase, deloc prietenoase. Trupurile nimfelor sunt protejate de zone de securitate de o teribilă, sălbatică dezlănţuire picturală. Vitalitatea acestor trupuri polisate în aerul rarefiat al dioramelor este centrifugată spre câmpurile picturale de la marginea picturilor cu intensitatea unui ciclotron. Totul se resoarbe, explodează şi se disciplinează cu o forţă marţială teribilă, desfăşurată pe toata gama de nuanţe şi accente cuprinsă în intervalul dintre limbajul plastic informal, figurativ şi abstract geometric, iar sincopele şi disonanţele se conjugă într-un spectacol pictural cu circuit închis, pus cu tandră ironie sub semnul regal şi de sacrificiu al roşului magenta.

[1] Expoziţia personală a lui Ioan Aurel Mureşan, intitulata Erotikonia, a fost deschisă la Muzeul Tării Crişurilor din Oradea în perioada noiembrie 2019- februarie 2020

(Ioan Aurel Mureșan. Rrose_ikonia, Revista „Arta”, nr. 42-43 /2020, pp. 72-73.)

3. Erotikonia

Maria Zintz

Erotikonia: imagini într-o abordare figurativă a temei, cu figuri simbolice, mitice, dintr-o viziune postmodernă, care îi pune în valoare în continuare artistului înclinația spre fabulos, spre imaginar, admirabilul simț compozițional, calitățile sale de mare colorist.

Dacă în literatură și muzică erosul a fost prezent încă din Antichitate și până astăzi, în artele plastice a fost mai dificil de tratat. Cât poți fi de explicit pentru a nu cădea în vulgaritate? Ioan Aurel Mureșan, așa cum a procedat în toate etapele sale de creație, recurge și acum la metafore, la simboluri, chiar la un realism magic. Curtezanele… femei care au tulburat și stimulat lumea masculină de-a lungul vremurilor. Phrine, iubita lui Praxiteles, a devenit încă o dată nemuritoare, oferind trupul său ca model de frumusețe și grație zeiței Afrodita din Cnid, sculptată de celebrul sculptor, fiind una dintre primele reprezentări la dimensiunea de corp viu a modelului feminin din sculptura greacă, în secolul al IV-lea. Libertățile de care se bucurau curtezanele din Antichitate ne fac să spunem că ele au fost primele femei libere. Multe erau inteligente, culte, nu numai frumoase, în casele lor având loc cenacluri, concursuri de poezie, se discuta filozofie. De altfel, filozofii și poeții au protestat împotriva condiției de inferioritate a femeilor, iar Socrate și Platon au susținut egalitatea naturală a celor două sexe.

Deci, o temă în care probleme de antropologie erotică se conjugă cu cele de sociologie, filozofie, psihologie, într-un complex de metamorfoze mentale și schimbări de optică. Nu cunosc în arta postmodernă din România o abordare de această amploare, aducând în prim-plan aspecte ale eroticului, cu accent pe latura sexual-senzuală a imaginarului erotic odată cu ieșirea în lumină a valorilor ce țin de corpul uman și de imaginarul plăcerii și al dorinței. Este o căutare (febrilă) a sensului și a locului erosului în viața cotidiană, a semnificațiilor ontologice, etice, estetice pe care acesta le instituie într-un imaginar polivalent. Conceptualizarea temei, investigarea ei într-o formulă diacronică, în comparație cu modelele deja consacrate, clasice, ale erosului, deplasările de accente, de interpretări originale într-o lume unde universul intim capătă o pondere tot mai mare și o autonomie tot mai pronunțată, se impune cu stringență.

Poetul Ioan Moldovan afirma la vernisajul expoziției că: „S-ar putea zice că pictorul îşi realizează conceptul cu deplină conformitate. Se întâmplă însă şi în acest caz acel fenomen miraculos în virtutea căruia opera nu se limitează la traseele intenţiei, ci îşi oferă propria sa aventură artistică, mult mai bogată în orizonturi şi reliefuri artistice decât programul prealabil, oricât ar fi acesta de subtil şi cuprinzător. Primul contact vizual cu lucrările lui I. A. Mureşan te sensibilizează şi, în acelaşi timp, te pune în gardă prin intensitatea cromatică. Ea corespunde unei viziuni plastice în ecuaţia căreia poeticile expresioniste, fauviste şi surealiste sunt asimilate de artist în chip profund şi original, caracteristicele fiecăreia nemaifuncţionând artificial şi artificios în actul de creaţie, ci la modul organic, firesc, încât trimiterile didactice la atari resurse ar fi fastidioase. (…)”.

Ioan Aurel Mureșan are o atitudine mai curând constatatoare. El observă personajele, le urmărește curios, cu înțelegere, cu condescendență uneori, le dezvăluie seducția ce înseamnă ambiguitate și un joc al disimulării, pune sub semnul vizibilului ceva din viețile lor și, recurgând la „magic”, le salvează farmecul. Sunt curtezane într-un regat al roșului, al roșurilor care primesc valori nuanțate simbolic, mai ales roșu carmin, un roșu care arde până la carbonizare. Hetairele din tablourile lui Mureșan nu au aproape nimic de-a face cu anticele curtezane erudite. Sunt femei preocupate de trupul lor, de postură, deși au fețele ascunse ori sunt neindividualizate. Aparțin mai curând unei societăți consumiste, hedoniste, postmoderne, lăsând totul la vedere sau aproape totul. Lipsa de iluzii, de vise, de aspirații spre certitudini a transformat locul într-o lavă încinsă, de un roșu intens, care pare să curgă, ducând cu ea resturi, poate ființe topite, sugerând distructivul, haosul. Hetairele contemporane așteaptă, în poziții și mișcări provocatoare, pe consumatorii de eros fugar, iar o mașină tocmai s-a oprit, pentru a lua sau prelua o femeie-marfă. Fundalul de un roșu intens contribuie la sugerarea atmosferei de febrilă, de nerăbdătoare așteptare.

Lucrările sunt gândite pentru a exprima stări, dar mai ales situații, incluzând și pulsiuni refulate, mituri, arhetipuri, dar și reverii, vise prin forme simbolice, mitice, dar și prin forme care fac ca mesajul să fie unul tranșant. O deconstruire și reasamblare a toposurilor erotice tradiționale, pentru că semnificațiile imaginarului erotic propus de pictor se adresează timpului prezent, dar purtând o raportare la forme antice, ancestrale.

Escorte, curtezane, hetaire…, imagini vizuale ale „discursului” său despre erotic. Ioan Aurel Mureșan nu abordează erosul prin mitul androginului, povestit de Aristofan în Banchetul, a iubirii ca împlinire ontologică prin celălalt, ci din orizonturile unei postmodernități actuale, chiar contradictorii. El a preferat o exprimare în care a folosit o diversitate de „grile”, de la cea psihologică la cea psihanalitică, având dealtfel de-a lungul timpului o relație specială cu simbolicul și imaginarul.

Chiar dacă tema e evidentă, conceptul de erotism însumează o gamă largă de sensuri, imagini și simboluri fundamentale. Însăși tema presupune situarea erosului între iluzie și realitate, între așteptare, vag, împlinire ori neîmplinire, între interdicție și dorința de transgresiune a interdictului, creând tensiuni pe care le valorifică ontologic și cărora le conferă putere simbolică. Mureșan aduce în prim-plan corporalitatea în ficțiuni erotice în care rămâne important consumerismul și hedonismul. Sânii, coapsele, simboluri ale erosului, sunt măriți, figurile nu sunt individualizate, trăsăturile faciale sunt „șterse”, escortele nu au identitate proprie. Mișcările lente, pozițiile, atitudinile transmit stări, surprind momente ale existenței lor anonime.

În lucrarea Rosa canina, femeile sunt văzute parțial, dar în poziții sugestive, provocatoare. Apare ispita, iar flăcările fac totul scrum, sunt distrugătoare. Iubirile efemere, ademenitoare și promițătoare aduc eșecul, teama, așteptarea unui anume „ceva” mai autentic, care însă s-a transformat în ceva ce pare pierdut. În Avis amores, femeile cu forme planturoase, având alături păsări roșii cu valoare simbolică, cu chipurile ascunse așteaptă, privind spre formele cu înțeles erotic simbolic. Totul e așteptare, poate resemnare…

Divanul persan e adus în peisajul urban tentacular, cu blocurile înalte din ultimul plan. Tânăra femeie, aflată într-o poziție explicit erotică, privește formele cu aspecte masculine, statice, reci, cu ochii ascunși de ochelarii roșii, o lume primejdioasă, din care sentimentele tandre sunt excluse, iar iubirea inexistentă. Blocurile în roșu, lumea masculină în roșu-roz sunt amăgitoare, ascund pericolele inevitabile. Timpul trece… În centrul unui tablou (La belle jardiniere) apare o femeie nud — în atitudine de vampă, cu forme planturoase. Cadrul redă schematic o grădină, este atrăgător, dar femeia a trecut de prima tinerețe. Și totuși, încearcă încă să provoace. Cine nu și-ar dori să-și prelungească tinerețea, frumusețea? Mureșan a creat o parodie după Fântâna tinereții, pictată de Lucas Cranach. Fântâna are aspectul unei piscine înconjurate de forme rudimentare, ce amintesc de o năruire, iar apa e roșie, sugerând sacrificiul, bineînțeles și erosul. Femeile care se îmbăiază cu speranța de a fi iubite în continuare, văzute din spate, par ascunse în propriile lor vise neîmplinite. Au încă mișcări languroase, senzuale, deși tot ceea ce este în jurul lor e ruină. Iluziile vor pieri și ele. Șarpele este în lucrarea Mondragon simbol al erosului, de un roșu aprins. Trecerea lui sinuoasă transformă totul în lavă încinsă, periculoasă, de neoprit. Personajele feminine sunt neputincioase în fața lui, purtate în spații imaginare, topite sub dogoarea mișcărilor lui. Sub trecerea lui totul devine fluid până la curgere, descompus, dezagregat. Tușa e și ea lichefiată, vitalizată de roșul-lavă, de contrastele cromatice.

Fardul ca o sărbătoare e realitatea existenței escortelor. Ele trebuie să pară frumoase, să atragă consumatorul. Femei exotice în peisaje exotice, mișcări și atitudini ce au legătură cu profesia lor, aceea de a atrage, însoțite de animale ca simbol al erosului — iar roșul-flacără încinge și apoi va devora prada. De altfel, o lucrare se numește Camera magentă: personajul feminin e înconjurat de forme cu aluzii erotice, camera e pregătită, șarpele e prezent, aruncând flăcări mistuitoare. Patul a devenit lavă încinsă care topește corpul femeii. Roșul-magentă, intens, cel mai intens, a devenit devorator. Dar viața continuă. Cu forme planturoase, fanate, femeile își așteaptă în continuare căutătorii de plăceri ușoare, rapide. Par obosite, singure (Alte glasuri, alte încăperi).

Tablourile spun o poveste cu mijloace figurative, simbolice. Regatul roșului din aceste picturi este plin de primejdii, de drame. Iar mesajul? Fiecare privitor poate să aibă propria părere într-o lume marcată de dezordine. Corpul poate fi locul interior al libertății sale, o construcție simbolică și totodată suportul concepțiilor și practicilor unei epoci. Deci, corpul nu este accesibil într-o formă pură, ci doar în urma unor analize care conduc la perceperea lui într-un ansamblu cultural de civilizație. Trebuie observat că niciodată obsesia corpului nu a fost mai vie și mai puternică decât în perioada contemporană. Se poate vorbi despre dezvoltarea unui discurs creat în jurul expunerii infinite a corpului, susținut de o adevărată aviditate a privirii. Corpul poate fi considerat un vector esențial de expresie, un mediu privilegiat al artistului, devenind un „teritoriu vizual” (Carolee Schneeman). Efectul poate însemna însă confuzie, multiplicare… Deci, cu atât mai mult tema abordată de Ioan Aurel Mureșan este actuală, chiar dacă el doar o reprezintă pictural, dar cu înțelegerea artistului care a ajuns demult la maturitatea intelectuală și creatoare a unui magician al culorilor. O pictură figurativă într-o tratare sintetică, în care formele nonfigurative, abstracte contribuie la expresivitatea lucrărilor, cu forță poetică. O pictură care ne invită la meditație, la călătorii în adâncul nostru, în care mirajul nu lipsește nici de această dată. Cromatic, predomină roșul, într-o multitudine de nuanțe, cu semne mărunte, încărcate energetic, și în funcție de sensul imprimat imaginii apare și verdele, negrul, griurile colorate, griurile violacee, pasta fiind mai densă, tremurătoare, aspră, dar uneori și mătăsoasă, delicată. Ioan Aurel Mureșan este un magician al culorilor, care nu încetează să mă uimească prin felul în care exprimă, fără ostentație, cu mijloacele picturii, accesul la valorile infinite ale vieții, printr-o sugestivă acomodare a operei între figurativ și abstract. A pornit de la o idee post-modernă, dar imaginarul și implicit pictura și-a urmat drumul propriu, într-o călătorie în care, prin recurgerea la trupul feminin, a depășit primele intenții de abordare a eroticului. La fel ca în viață, drumul începe pentru a-și urma destinul, prin numeroase trasee, adeseori uluitoare, de unde nu lipsește fabulosul. Fascinantă această lume, mai ales datorită cromaticii, dar și simțului componistic coerent. Această amețitoare poveste, în care protagonist este nudul feminin, erosul, înseamnă până la urmă pictură, și putem afirma încă o dată că Ioan Aurel Mureșan este unul dintre marii pictori români contemporani.

(Erotikonia, text apărut în revista „Arta”, nr. 42-43 /2020, pp. 72-73)

2018-2019: Erotikonia

REFERINȚE CRITICE

1. Despre iubire și sens

2. Rrose_ikonia

3. Erotikonia

Adresa

Contactează-ne