„Neașteptată curbă a trasat pe cerul generației sale pictura lui Ioan Aurel Mureșan în cei peste zece ani trecuți de la prima sa apariție. De la primele cicluri ale „Măștilor” și „Pământurilor”, trăgându-și forța dintr-un gestualism sumbru, încărcat de un sentiment grav al materiei picturale și al celei lumești; trecând prin libertatea sălbatecă a unei faze neo-expresioniste, în care și-a exploatat curajos până la masochism subconștientul – iată-l pe Mureșan atingând tărâmul cvasi-paradisiac al seriei „Minunatele ceasuri ale ducelui d’Ivry”.
Curba e ascensională pe cât strălucitoare, pentru că acum, Mureșan pare că a atins o zonă superioară psihicului, cea a imaginarului liber, feeric și debordant. E ca și cum – într-o dialectică necesară a evoluției persoanei –, după începuturile încătușate încă în materialitatea opacă a lumii, după o coborâre în infernul psihic, cu bolgiile sale individuale și colective, spiritul pictorului și-ar fi plătit polițele față de tradiție și educație, față de lume și de sine și ar atinge un prim palier luminos al libertății. Desprins de contingent și de temeri, descătușat de influențe și mimetisme, spiritul artist s-ar regăsi în interiorul feeric al propriei sale neîngrădite imaginații. Acolo unde toate cele trăite și absorbite anterior se topesc într-o magmă imprevizibilă, din care răsare inflorescența luxuriantă a adevăratei, spontanei creativități. „Minunatele ceasuri ale ducelui d’Ivry” ne introduc spectaculos, exploziv, pe tărâmul atopic al unei fabuloase „grădini a deliciilor”. Într-o topografie „fractală”, neascultând decât de legile non-euclidiene ale spațiului interior, spiritul artist se descarcă în jerbe curcubeice de concrețiuni vizuale pline de cele mai felurite proveniențe culturale, rime istorice, aluzii. După modelul celebrei serii medievale a ducelui de Berry, se desfășoară un fel de poveste vizuală nesfârșită, cu episoade și momente ce par să amintească vag de legendele Evului Mediu occidental, de miniaturile mogule, de poezia provensală ori de „o mie și una de nopți”, ba chiar și de poveștile populare autohtone.
Ca într-un miraj, pânzele desfășoară în vervă filmul acelor „ceasuri” de singurătate lăuntrică, „epifanii” în care spiritul artist explorează cu delicii reliefurile spectaculoase ale unei aventuri imaginare. O aventură interminabilă, pentru că – mai e nevoie s-o spunem? – urmărește fascinat o eternă, arhetipală, poveste de dragoste… Atracția irezistibilă a acestor pânze vine, cred, tocmai din senzația că, atingând o primă treaptă a libertății interioare, pictorul atinge prin intuiție artistică ceva mai mult decât propriul imaginar: intrând în contact cu sferele / monadele / universurile unor lumi culturale aparent apuse, dar persistente în memoria colectivă, pictorul intră în contact creativ cu numitorul lor comun în imaginar, atinge câteva arhetipuri colective, atingând astfel zona misterioasă a mai-mult-decât-imaginarului, a „imaginalului”.
Energia descătușată de această atingere e atât de mare, de iradiantă, încât pictorul trăiește un fel de frenezie fericită, ce se traduce printr-o exuberantă libertate cromatică și gestuală, apropriindu-și decomplexat toate momentele fericite din istoria vizualului, de la puritatea celestă a miniaturii medievale, la rafinamentul rococo, de la fabulosul oriental, la decorativismul popular, până la graffiti și kitsch. Cocktailul stilistic spumos, spectaculos ce rezultă din acest „melting pot” vizual emană tot atâta intensă atracție cât aventura imaginară / imaginală care-l nutrește.
O fi această aventură artistică „postmodernă”, dar câtă splendoare!”
