„Gestualismul, informalul, nu constituie o tentativă curentă în câmpul plasticității românești actuale. Experiența existențială pe care o presupune, prin chiar limita ei, nu intră în datele de funcționare ale echilibratului sens autohton al vizualului. Experiența sa formală, însă, deși inseparabilă inițial de motivația existențială și ideologică, e deja un bun câștigat și depășit. Am spune că în spațiul românesc, experiența informală e preluabilă și preluată în baza certelor referințe impresioniste, dar mai ales expresioniste pe care le presupune și care o fac asimilabilă astfel structurilor stilistice locale.
De la ciclul mai vechi al „Măștilor”, la cel recent al „Pământului”, Ioan Mureșan face dovada convingătoare a unei evoluții ce mărturisește nu doar parcurgerea lecției informale, cu dezlimitările și limitările sale, dar și o soluție personală de depășire posibilă a acesteia.
La tânărul pictor totul se întâmplă în continuare în cadrele figurării: anihilarea totală a imaginii nu se produce, nu e posibilă. Imaginea, ca prezență totală, ce insistă asupra experienței în acțiune a gestului pictural, rămâne un principiu activ al acestor lucrări. Dar depășind pura consumare în actul însuși, pictura nu își extrage de aici o negativitate a comunicării, ci un principiu de fervoare și maximă intensitate, iluzia unei totale eliberări, a unei purități absolute a gestului pictural. Ca precipitare imediată a arderii interioare, fără determinări și deformări, gestul pictural opune, însă, totalei indeterminări informale, prezența unei forme, fie ea vagă și indecisă, pretext al descărcării gestuale, dar și al agregării ei din neant.
Echivalarea imaginii cu tehnica gestică însăși care o produce, are ca efect nu refuzul formulării vreunui sens, vreunei forme „străine” de gestul pictural pur, ci are ca efect un mod mai direct de a cunoaște, a explora și a asuma materialitatea picturală însăși, excitându-i și eliberându-i vitalitatea și expresivitatea intrinsecă – o formă mai pură, mai directă de a accede la substratul material, ontic, al experienței vizuale.
Aceste imagini nu reproduc niciodată pur și simplu „materia” ca atare, emergența și agresivitatea ei opacă, sufocantă, irefutabilă; nu rămân niciodată în amorful și vagul total al acesteia. Va fi existat vreun moment anterior , în experiența artistului, al plăcerii și terorii contopirii în materie, identificării cu ea, moment pe care numai libertatea uneori necontrolată deplin, expresivitatea uneori facilă, dar „frumoasă” a primului ciclu, ne lasă să-l bănuim. Preîntâmpinând pericolul unei arte „fără imagini”, genezei „pasive” (a te lăsa exprimat de expresivitatea materiei înseși) i se opune constant o geneză activă – imersiunii în plasma informă a materialității generice îi urmează ieșirea la mal, închegarea de chip, terenul ferm al formei.
Titlurile ciclurilor se relevă astfel neîntâmplător. De la „măști” – a rămâne în suficiența expresivității intrinseci a „urmei” colorate, a gestului pictural ca atare, a rămâne în indeterminarea vagă a materialității ca ecran al esențialului – tânărul artist ajunge în mod necesar la „Pământuri”. Vagul circumscris, facilitatea expresivității pure supusă rigorii unor ordonări spațiale, iată că materia se încheagă, păstrându-și nealterată tactilitatea prezenței, își asumă un chip și un sens, neîntâmplătoare.
Inevitabil umanizată, constrânsă din nou formei, semnificației și timpului, impregnată de o subiectivitate în același timp individuală și vastă, ea devine memorie…”
