2013-2014: Ultrasilvania

„Reluând cumva tema „pământurilor”, Mureșan face o sinteză a diverselor modalități ale peisajului din pictura românească și europeană a ultimelor două secole, pe care le epurează drastic și le condensează prin filtrul optic oferit de abstracția modernistă. Aceeași tensiune menționată mai sus între figurativ și geometric, între orizontale, diagonale și verticale, concretizate în tonurile cromatice calde sau reci puse în tușe groase, încărcate, care domină toate registrele compozițiilor, de la sol până la cer, conferă lucrărilor o vibrație specială, de materie esențializată.” (vezi mai jos)

REFERINȚE CRITICE

„Ultrapeisajele” lui Aurel Mureșan

Magda Cârneci

„Ioan Aurel Mureșan este de multă vreme un nume de referință al direcției neo-expresioniste din cadrul optzecismului vizual din România. Începând cu primele cicluri de „Măști” și „Pământuri” de la începutul anilor 1980, trecând prin celebra serie „Minunatele ceasuri ale ducelui d’Ivry” de la finele anilor 1990 și până la ciclul „Erotikonia” din 2019, evoluția sa trasează o jerbă strălucitoare pe cerul picturii românești a ultimelor decenii.

Gestualistă și încărcată de materialitate, legată de un figurativ ireductibil și deopotrivă fantastă, arta sa combină cu ingeniozitate o impulsivitate coloristică uneori dezlănțuită, alteori reținută, cu un intelect subtil, hrănit cu surse filosofice, psihanalitice, literare, pe cât de modern-postmoderne, pe atât de diverse. Pictura este pentru Ioan Aurel Mureșan, cum singur o recunoaște, un „joc de metamorfoze în serviciul limbajului”, în interiorul căruia se petrec oscilații recurente între straturile conștiente și subconștiente ale eului său creativ în continuă transformare, atras fie de o sobră expresivitate figurativă, fie de o impenitentă exuberanță imaginară.

Polul sobru, „astringent”, al picturii lui Mureșan a fost ilustrat la început de „Pământuri” (1984) într-o expoziție de la Atelier 35 din București care a făcut dată. Se manifesta în acele suprafețe sumbre, zgrunțuroase, o atracție către un compact materism, o stranie încleștare între figurativ și abstract, din care rezulta o puternică impresie de picturalitate calcinată, străbătută de un suflu tragic al trăirii realității, cum aveam să descopăr mai târziu la Anselm Kiefer.

Forța concentrată a acelor „pământuri” reapare în seria „Ultrasilvania” din 2013-2014 expusă acum. Creată după șapte ani de pauză artistică și redescoperită de curând, seria aceasta materializează, cum spune chiar artistul, punerea de acord a „genului istoric al peisajului cu pictura contemporană”. Reluând cumva tema „pământurilor”, Mureșan face o sinteză a diverselor modalități ale peisajului din pictura românească și europeană a ultimelor două secole, pe care le epurează drastic și le condensează prin filtrul optic oferit de abstracția modernistă. Aceeași tensiune menționată mai sus între figurativ și geometric, între orizontale, diagonale și verticale, concretizate în tonurile cromatice calde sau reci puse în tușe groase, încărcate, care domină toate registrele compozițiilor, de la sol până la cer, conferă lucrărilor o vibrație specială, de materie esențializată.

Unele pânze, lăsând să se vadă câte un colț cu elemente geometrice de sine stătătoare, devoalează misterul conținut al acestor picturi în care figurativul, crusta pământoasă, pare să acopere structura de fond, urzeala abstractă a compozițiilor. Devine atunci mai clară afirmația artistului referitoare la titlul acestei serii – „Particula ultra presupune o supraîncărcare semiologică – ceva „dincolo”, „mai departe” într-o formă densă și epurată”. De la Trans-silvania, trecere prin, de-a lungul zonei păduroase, ajungem la Ultra-silvania, pătrundere într-un registru de dincolo, superior al imaginii, care-și adjudecă, prin densitate picturală, și sfera imaginației, păstrată în apropierea percepției imediate, dar cu acces la principiile construcției compoziționale.

Cum spuneam și altădată, anihilarea totală a imaginii coerente a realului nu se produce la Ioan Aurel Mureșan, nu e posibilă. În ciuda interesului discret pentru abstracție, ca un mijloc de a descoperi neașteptate sensuri și asociații, arta lui Mureșan păstrează întotdeauna o bază imagistică. Imaginea figurativă, ce insistă asupra experienței în acțiune a gestului pictural, rămâne un principiu activ al acestor lucrări, confirmând încă o dată echilibratul sens autohton al vizualului, din care pictorul se împărtășește deplin conștient.

Pictura rămâne pentru Ioan Aurel Mureșan, între cei doi poli care-i marchează creativitatea, polul materist și polul neo-expresionist, un discurc „exoreic” – orientat în afară, cum singur declară într-un text teoretic. Ofrandă autoreferențială, îndreptată spre lume, surprinzând logica ascunsă a relației noastre pasionate cu realitatea, important este ca pictura să fie convingătoare, crede cu îndreptățire artistul. În exaltarea ei reținut implozivă, ca o încărcătură nucleară ce-și trimite iradierile din interior în afară, pictura lui Ioan Aurel Mureșan din ciclul „Ultrasilvania” rămâne impresionantă, puternică, rămâne convingătoare.”

(„Ultrapeisajele” lui Aurel Mureșan, text apărut în Ioan Aurel Mureșan, Ultrasilvania. Pictura ca pharmakon, Texte critice: Magda Cârneci, Ramona Novicov, Cătălin Davidescu, Epilog: Sorina Jecza, Editura Fundației Triade, Timișoara, 2021, pp. 42-43.)

Privirea fugară

Ramona Novicov

…vedea cum aleargă fluviul acesta care se compunea din el şi din ai lui şi din toţi oamenii pe care îi văzuse el vreodată, toate valurile şi apele alergau, în suferinţă, spre ţeluri, spre multe ţeluri, spre o cascadă, spre un lac, spre cataracte, spre mare, toate îşi atingeau ţelurile, apoi, după fiecare ţel, urma un altul, iar din apă se ridicau aburi urcând până la cer, transformându-se în ploaie, prăvălindu-se din cer, transformându-se în izvor, făcându-se râu, făcându-se fluviu, îndreptându-se din nou spre ceva, curgând din nou.

Hermann Hesse, Siddhartha

Stihia

Şapte ani petrecuţi în absenţa totală a picturii devin, pentru un pictor, stihiali asemeni unui deşert. Textele iniţiatice spun ca acesta e intervalul unei ciclu vital, în urma căruia fiinţa îşi reînnoieşte resorturile fundamentale. Fapt este că, în urmă cu şaisprezece ani, Ioan Aurel Mureşan a pus jos pensula, părăsind regatul picturii, pentru o vreme. Asemeni lui Rimbaud, am spune, şi alăturarea poate fi tulburătoare. Dar Pictorul nu a făcut-o deliberat, ci, mai degrabă, a fost un pas involuntar în negativ, asemenea figurilor din cărţile de joc ce se răstoarnă în opusul lor, în oglindire inversă. Histrionic fiind, şi, în plus, Mare Maestru al metaforelor, s-a trezit că experimentează, fără voia lui, cum e să nu fii pictor. Asta a însemnat că a lăsat în urmă, într-un hău existenţial, materia picturală ultracolorată ce-i fusese atât de aproape, încât era pe punctul să îl resoarbă în opulenţa ei magmatică – așa încât inert şi mut, nu a mai atins-o timp de şapte ani.

De aici încolo, Drumul Mătăsii, acel drum beatific pe care l-a imaginat şi l-a ţesut cu fast timp de zece ani, întru gloria şi desfătarea ducelui d’Ivry, a fost presărat cu cenuşă. Lumea dragonilor Levantului şi a Şeherezadei s-a resorbit în cadrul ferestrei vagonului ce-l purta între Oradea şi Cluj. Absenţa sa din regatul picturii echivala cu o ecluză temporală şi existenţială ce se arată acum ca fiind, pentru atunci, singura soluţie capabilă să ducă la un restart, semn al salvării, al vindecării, şi premisă a unei noi eflorescenţe. „Eleganţa înseamnă refuz” – spunea, apodictic, Diana Vreeland, rafinata prezenţă de la Vogue şi Harper’ s Bazaar. Dacă privim refuzul lui Ioan Aurel Mureşan de a picta, refuz ce a avut valoarea unui post total în raport cu hrana lui de zi cu zi: pasta cromatică, putem admira eleganţa desăvârşită a tributului lui acordat tăcerii şi absenţei. Acum făcea, în deplină singurătate, o călătorie à rebours, un pelerinaj silenţios la capătul propriei lui fiinţe, fără foşnete de mătăsuri şi fără cortegii de fiinţe fantaste. Timp de şapte ani, imobil, el a privit lumea de la fereastra vagonului, aşa cum privea Siddhartha fluviul: o stihie curgătoare în care se topeau şi renăşteau toate cele ştiute şi neştiute, toate cele existente şi cele imaginate, dintotdeauna. Nu acţiona, nu interfera, nu te ataşa, nu mai fă nimic – îmi imaginez că îşi spunea Pictorul – stai locului şi priveşte doar la imensa pastă colorată, vie, pulsatilă, indistinctă, nesfârşită, la şuvoiul ce curge în afara ta, fii doar o sită impersonală prin care trec în legea lor toate imaginile ce compun această lume.

Abandonându-se dicteului automat al roţilor de fier, ritmului lor mecanic, pur exterior, el, Pictorul, experimenta un fel de asceză, de renunţare la darul său de pictor, contemplând propria neputinţă de a mai vorbi despre – şi mai ales prin -pictură. Instinctiv, făcea un fel de exerciţiu de răcire a picturii, de îngheţare a materiei ei senzuale, asemeni valului stihial ce încremeneşte în aer în stampa lui Hokusai. El însuşi era valul, lumea trecea în viteză pe lângă el, iar privirea lui nu se putea opri la nimic, totul era egal cu sine pentru că totul îi era exterior. Lumea întreagă îi părea o haină întoarsă pe dos şi rotită fără oprire în jurul trupului lui gol. Gol şi îngheţat.

Transfigurarea

Pentru a înţelege lumea tăcerii, a acelui „cu totul altceva“ în care s-a cufundat pictorul Ioan Aurel Mureşan timp de şapte ani, e relevant să privim ultima lucrare, ce, asemeni unui testament, închide amplele cicluri despre „Minunatele Ceasuri” şi „Călătorii Magice ale ducelui d’Ivry”. Pictura aceasta a rămas neterminată, fapt ce îi sporeşte aura dramatică, şi, inerent, misterioasă: ce mesaj e închis acolo, în nespusul ei, pentru totdeauna? codul e uitat, cheia e pierdută, iar ducele – ne spune Pictorul – a murit.

Aceasta pictură de pe urmă se cheamă Ducele d’Ivry în faţa porţilor Ierusalimului şi închipuie un fluviu de foc, un şuvoi infernal suspendat în non-finito, cu nenumărate chipuri-măşti ce se bulucesc purtate între tărâmuri de dincoace şi dincolo de lume. În fundal, ca un stop-cadru utopic, apare mirajul cupolelor Ierusalimului ceresc ce strălucesc în lumina jerbelor de foc, ca un ultim, dar de neatins, festin fantasmagoric. Jos de tot, în colţul din stânga, aproape strivit de propriiile lui personaje, călare pe asinul umilităţii, apare figura spectrală a ducelui ce poartă, de-acum, hlamida christică. Imaginea, cu traseul ei ondulatoriu, e o ultimă extravaganţă, o ultimă dezmărginire picturală înaintea apostaziei. De aici începând, tot restul, vreme de un ciclu existenţial complet, va fi tăcere.

Apoi, când focul interior s-a reaprins, când harul a coborât din nou şi a prins să glăsuiască, tot ce era unduit de dansul cobrei, tot ce era voluptate materistă, tot ce era mesaj subliminal, cabrare şi visare extatică… totul s-a transfigurat în geometrie strictă, ritmică, atonală, în structură, cadenţă, frotaj, abstragere şi condens în câmp deschis, impersonal. Volutele au dispărut, lăsând locul unor exerciţii restrictive, ascetice, ce căutau, sub carnea vizibilului, schema, mecanismul primordial de funcţionare al imaginii, dar şi jocul ei secund. Mecanismul alchimic era ştiut: solve et coagula. Risipeşte-te şi adună-te din nou, dar sub un alt steag.

Aceasta se întâmpla în 2012 şi a fost semnalul prin care un nou ciclu tematic avea să prindă trup în materia picturală, în acea materie hrănitoare care l-a primit înapoi la sânul ei ca pe un fiu rătăcitor. Iar vidul lui interior s-a umplut din nou de culoare, dar nu pe deplin, căci filtrul cernit era încă acolo, deşi tot mai străveziu, ca o flamură care să-i aducă aminte nu doar de Ceasurile dulci, ultramarine, ale poveştilor Șeherezadei, ci şi de Anotimpul din infern – şi, mai ales, de abisul care le-a despărţit.

Dincolo

Adio, Drumul Mătăsii! Bine ai venit, drum al Ultransilvaniei, mărginit de firul apei Crişului şi al dealurilor Huedinului. Un drum extrem de precis şi, pe alocuri, extrem de delicat, ca o lamă de catana, ca un pendul.

(Text apărut în Ioan Aurel Mureșan, Ultrasilvania. Pictura ca pharmakon, Texte critice: Magda Cârneci, Ramona Novicov, Cătălin Davidescu, Epilog: Sorina Jecza, Editura Fundației Triade, Timișoara, 2021, pp. 98 – 102.)

Despre peregrinările lui Ioan Aurel Mureșan prin Transilvania natală

Cătălin Davidescu

„Printre cele mai vechi teme ale literaturii universale regăsim și pe cea a călătoriei. Încercarea de a sistematiza un domeniu atât de vast și divers ar putea fi sintetizată în două registre majore: cel exterior/material, unde călătoria înseamnă curiozitate, cunoaștere, experiență și cel interior/afectiv, al cărui unic atribut este trăirea pe palierul sensibilității, a unui parcurs real sau imaginat. Aici, autorul își stabilește traseul în scopul unei mai bune cunoașteri de sine.

Ideea abordării ciclului Ultransilvania din această perspectivă este legată de un amănunt biografic aparent nesemnificativ, însă care i-a marcat nu doar existența, ci și opera: drumurile frecvente pe care artistul le face între Oradea, orașul său de reședință, și Cluj-Napoca, acolo unde își practică profesia de dascăl la Universitatea de Artă și Design. Toposul transilvan a generat de-a lungul anilor varii forme de adeziune culturală, în care nu știu dacă geografia a avut rolul dominant, sau mai curând omul, comunitatea, modul acesteia de a-și percepe locul și de a și-l asuma cu o anumită bucurie a apartenenței.

Dacă urmărim ciclurile care compun creația lui Ioan Aurel Mureșan, începând cu Câteva considerații privind călătoria magică a Ducelui DˊIvry așa cum a fost ea consemnată de pictorul lui de curte, Ioan Aurel Mureșan (ce titlu borgesian!), deși în aparență diferite unul de celălalt, pregnant delimitate stilistic, dar și tematic, ele au un numitor comun: „călătoria”. Probabil că un cercetător avizat al operei sale ar descifra avatarurile temei și înainte de 1989, însă e vizibil cum, începând de la mijlocul anilor ˊ90, aceasta se conturează tot mai ferm în substanța epică a discursului său pictural.

Ultransilvania reprezintă un moment important, marcând dezvoltarea artistului pe coordonatele unui abstracționism de factură lirică. Întregul ciclu, constituit într-o manieră artistică distinctă, asemenea fiecărei etape importante din creația sa, conturează o formă de înțelegere asumată, atât din punct de vedere estetic4 cât și afectiv, nu doar a unui loc ci, mai curând, a unei stări. Conceput în perioada 2013-2014, deși favorizează ca tip de imagine zona nonfigurativă, care se dezvoltă pe coordonatele unei abstracții gestuale, acesta poate fi arondat, în esență, aceleiași mitologii pe care pictorul și-o asumă convingător: „Proiectul Ultransilvania pune în acord genul istoric al peisajului cu pictura contemporană. Particula Ultra- presupune o supraîncărcare semiologică – ceva „dincolo”, „mai departe”, într-o formă densă și epurată”. Este mai mult decât o confesiune, este o mărturie concepută ca parte integrantă în expunerea acestui ciclu, relevant fiind, în acest sens, însuși titlul seriei. Prin abordarea unui asemenea idiom etno-cultural, a cărui identitate este aproape dispărută din peisajul artistic actual, Ioan Aurel Mureșan afirmă opțiunea sa de a evada din capcana unui „aici” și „acum”, care a invadat cu clișee stereotipe discursul artistic contemporan. El propune o restaurare a statutului pictorului, care mizează pe calitatea neostentativ afișată a elementului estetic și a dimensiunii afective. Artistul a simțit, probabil, necesitatea unei reașezări față de creația sa din anii ˊ80, adânc impregnată de forme vizuale specifice noului expresionism și cu o puternică amprentă protestatară. Compozițiile cu forme spectrale, contorsionate, remarcabil împletite cu mesaje textuale integrate în suprafața picturală, au generat lucrări cu adevărat emblematice pentru acel moment istoric. Magda Cârneci îl include în categoria noilor expresioniști, care construiesc „mitologii personale fabuloase și deopotrivă grotești”. După epuizarea momentului 1989, simțind inutilitatea continuării acestui demers, pictorul își focusează atenția asupra propriilor trăiri, similare ca intensitate cu discursurile sale vizuale din perioada comunistă.

Vitalitatea peisajelor actuale, lucrate în pastă groasă și cuțit, se conformează, contrar aparențelor, unui tipar riguros, susținut într-un limbaj plastic a cărui dominantă abstractă păstrează adesea reperele, mai curând induse decât concrete, ale unui discurs figurativ. Sugestia unui drum sau a unei căi ferate, care segmentează benefic suprafața picturală, a unor copaci sgraffitați nervos în grosimea materiei, impunând o bună dinamică peisajului, sau seria de construcții ce conturează linia orizontului sunt tot atâtea semne ce definesc opțiunea artistului de a păstra ceva din substanța epică a imaginii. Este un figurativism mai mult imaginat decât conturat, care nu intenționează să identifice spațiul, ci doar să-i confere o personalitate, pentru a facilita recunoașterea temei pe care și-a propus să o abordeze. Multe dintre lucrări, concepute în perspectivă plonjantă, conțin vagi repere figurative inserate compoziției, în ideea ordonării suprafeței picturale. Cel mai frecvent și bine reliefat element este însă drumul/călătoria fie că este vorba de o șosea, cărare, potecă sau, cel mai probabil, cale ferată. Desenul, lucrat cu coada pensulei sau cu cuțitul pieptene, în pastă gros așternută, impune dinamica ritmului în care este concepută fiecare lucrare. Puterea sugestivă a gestului, susținut într-o paletă cromatică apropiată expresioniștilor transilvani, generează efectul tensionat al compoziției. Dramatismul expresiei sale picturale comunică peste timp cu cel al picturii țuculesciene din anii ˊ60, ambii uzând de suprafețe împăstate, de o gestică patetică și un cromatism violent. Și chiar trecând peste această coajă a lucrurilor, există o vibrație lăuntrică comună greu de ratat oricărei priviri exersate în domeniu.

Ioan Aurel Mureșan își construiește parcursul vizual ca pe un avatar al alterității propriului său eu, fapt ce îi creează un loc privilegiat în peisajul artistic contemporan de la noi.”