„La un moment dat apăruse, inevitabilă, o stare, o perioadă de trecere spre ceva închegat, materia trebuia să „se adune” în forme „umanizate’’, într-o perioadă a căutării coordonatelor cu eul său cel mai profund. Atunci nici nu a mai pictat. A scris, mai ales poezie, cu toate că știa că menirea sa este cea de pictor. A citit, a privit, a ascultat. A fost o etapă necesară în care nimic nu s-a pierdut, când acumula, aștepta, se „pregătea” pentru a primi semnul, pentru a simți momentul când trebuia să picteze din nou. „Minunea” nu se manifestă decât dacă terenul este preparat de toată bogăția deja acumulată, miracolul neavând loc decât pentru cel ce știe să aștepte, nefiind nicio contradicție între aprofundare și expansiunea sinelui. Iar opera este tocmai locul unde se află alături franchețea cu siguranța, încrederea, răzvrătirea, candoarea și forța. Important este ca țipătul care te proclamă, asemănător cu mulțimea care se bucură și suferă odată cu tine, să se cuprindă într-un stil personal prin care artistul se construiește și se definește.”